Unele locuri se lasă descoperite imediat. Altele se lasă descoperite mai greu: trebuie să faci puțin efort ca să ajungi la ele.

Suwa Jinja（諏訪神社）, sanctuarul Suwa din cartierul Sako al orașului Tokushima, face parte din a doua categorie.

Se află deasupra orașului, la capătul unei scări lungi și abrupte care urcă printre copaci, porți torii și felinare de piatră. Cu fiecare treaptă, străzile rămân mai jos, iar panorama Tokushimei începe să se deschidă în spate.

Un sanctuar vechi de peste patru secole

Suwa Jinja datează din 1585, din vremea lui Hachisuka Iemasa, conducătorul care a început construirea Castelului Tokushima.

Zeitatea principală venerată aici este Takeminakata no Kami（建御名方神）, iar în incintă se află, în total, șapte sanctuare.

Poziția ridicată a locului nu pare să fi fost aleasă întâmplător. Există ipoteza că sanctuarul proteja ura-kimon（裏鬼門）, direcția sud-vestică socotită vulnerabilă a Castelului Tokushima. Priveliștea largă asupra câmpiei a dus și la ideea că locul ar fi putut servi drept punct de observație sau de apărare.

Nu este un fapt istoric demonstrat. Dar, odată ajuns sus și privind orașul, înțelegi imediat de ce a apărut această teorie.

Cei doi komainu: A și Un

La intrare stau doi komainu（狛犬）, gardienii de piatră ai sanctuarului.

La prima vedere par asemănători. Dacă le privești însă gurile, observi diferența.

Unul o ține deschisă:

阿形（あぎょう / Agyō） — „A”.

Celălalt o ține închisă:

吽形（うんぎょう / Ungyō） — „Un”.

Împreună formează 阿吽（あうん / A–Un）.

„A” este sunetul începutului, rostit cu gura deschisă, iar „Un” este sunetul final, cu gura închisă. Perechea a ajuns astfel să simbolizeze începutul și sfârșitul, prima și ultima respirație, rostirea și tăcerea.

De aici vine și expresia japoneză 阿吽の呼吸（あうんのこきゅう / a-un no kokyū）, folosită pentru două persoane care se înțeleg atât de bine, încât își potrivesc ritmul aproape fără cuvinte.

Privindu-i, mi-a venit în minte o vorbă românească mult mai puțin împăcată:

„Gura lumii numai pământul o astupă.”

Nu pentru că cele două imagini ar spune același lucru.

Proverbul nostru vorbește despre judecata nesfârșită a oamenilor și despre singura tăcere pe care nimeni nu o mai poate încălca. Perechea japoneză cuprinde însă un sens mai larg: tot ceea ce începe printr-un sunet ajunge, într-un târziu, la tăcere.

Unul deschide lumea.
Celălalt o închide.
Iar între ei se află tot ce apucăm să spunem.

Soarele și luna

Într-unul dintre felinarele de piatră am observat două forme decupate: soarele și luna.

Prin ele ieșea cândva lumina aprinsă în interiorul felinarului.

Nu știu ce semnificație precisă li s-a atribuit în cazul acestui felinar și nu vreau să inventez una. Imaginea este suficient de frumoasă și fără explicații forțate: o lumină aprinsă de mâna omului trecând când prin soare, când prin lună.

După A și Un, încă o pereche.

Ziua și noaptea. Lumina și întunericul.

Calul și vechile întreceri

Printre copaci se află și statuia unui cal.

Drumul drept care pornea din fața sanctuarului era odinioară un 馬場（ばば / baba）, un spațiu destinat cailor. Acolo se desfășurau ritualuri și întreceri ecvestre.

Calul nu este, așadar, doar un element decorativ. Păstrează memoria unei perioade în care Suwa Jinja nu era numai un loc de rugăciune, ci și centrul unor tradiții care adunau comunitatea.

Astăzi, strada nu mai răsună de copitele cailor. Statuia a rămas însă printre copaci, ca o amintire a celor care alergau odinioară acolo.

Oamenii care susțin sanctuarul

La plecare, în timp ce coboram treptele, doi bărbați japonezi au intrat în vorbă cu noi.

Au întrebat cine sunt și de unde vin, iar prietenii mei le-au spus că am străbătut aproximativ 8.800 de kilometri ca să ajung în Japonia.

Hainele lor mi s-au părut imediat familiare. Practicasem și eu Shotokan și Kyokushin, așa că am recunoscut lumea artelor marțiale înainte să aflu exact ce hram purtau ei.

Erau practicanți de kenpō（拳法）.

Unul dintre ei avea 80 de ani și practica de 60 de ani. Celălalt trecuse de 70. Nu le-aș fi ghicit vârsta niciunuia.

Păreau însă mai mult decât niște vizitatori. Se mișcau prin acel loc cu firescul unor oameni de-ai casei, așa că am întrebat-o pe prietena mea cine erau și de ce păreau atât de legați de sanctuar.

S-a gândit puțin la formularea potrivită, apoi mi-a răspuns:

神社を支える人たち
Jinja o sasaeru hitotachi
Oamenii care susțin sanctuarul.

Nu ca o titulatură oficială, ci ca o descriere: oameni legați de acel loc, care îl sprijină și contribuie la păstrarea lui.

Expresia mi-a rămas în minte.

Când vizităm un sanctuar vechi, vedem piatra, lemnul, statuile și inscripțiile și spunem că au rezistat sute de ani.

Dar timpul nu păstrează singur nimic.

Cineva curăță treptele.
Cineva îngrijește copacii.
Cineva repară ceea ce se strică.
Cineva se întoarce.

Noi coboram. Ei urcau.